M-am întors la mine-acasă, adică ACILEA.

De-acum voi  scrie acolo și sper de-acum înainte să nu mai fug.

Blogul care stă în stand-by de aproape un an de zile va primi o mare parte din trăsăturile celui de-acum, sper că și cititorii mă vor urma.

Mai multe detalii în zilele viitoare!

PS: La mine-acasă nu înseamnă pe domeniu propriu ci pe blogul meu vechi.

Şi nu vă speriaţi, nu-s afectată. Mi-am propus că nu mă mai las aşa uşor, dar nu înainte de a vă povesti.

Am cunoscut la un moment dat o fată care părea ea cam îngâmfată, dar a demonstrat ulterior că poate fi sensibilă, umilă, sociabilă. Am ajutat-o cu o chestie când îi ţipa măseaua-n gură, neştiind la vremea aia cât rahat mânca ea la colţuri despre mine. Că am pile (desigur, un om limitat din toate punctele de vedere nu concepe ideea de a-ţi merge mintea şi de a-ţi FACE pile, adică de a lăsa în urmă lucruri frumoase şi loc de bună ziua…), că-s grasă (desigur, am aflat treburile astea acum, după muuuulţi ani), că nu ştiu ce şi nu ştiu cum (nu o să încep să spăl chiar şi chiloţii în public aşa cum face ea, eu scot numai o cămăşuţă la uscat, vă garantez). Despre alţii comenta vrute şi nevrute, că-s proşti, că-s curve, că-s urâţi, că-s ţărani şi 84756329876546789876529837476321923 de alte apelative. DESIGUR, Măria Sa e perfecţiunea întruchipată, doar ce credeţi.

După ce că am ascultat the whining of the century până mi s-a făcut greaţă, am înghiţit în sec şi tot aşa (atunci am crezut că-s o prietenă bună, acum pur şi simplu cred că am încurajat o nebună care n-a ştiut să aprecieze răbdarea mea şi devotamentul  – oricum aşa a făcut cu toată lumea şi ori nu i-a mai plăcut ei că lumea se satură şi nu o mai pupă-n fund, ori s-au săturat oamenii şi-au luat-o la sănătoasa), după ce că a profitat cât a putut de mărinimia mea şi a întins coarda la maxim (zău vă zic, la un moment dat era s-o pocnesc şi-acum aşaaaa de rău îmi pare că n-am făcut-o) în multe alte privinţe, acum a luat-o pe câmpii, s-a aruncat pe-un norişor şi-o face pe-a nebuna de sus. Păi un om care prezintă o realitate aşa cum are chef (şi întotdeauna), nu înseamnă că nu-i întreg la cap? Nu înseamnă că nu-i stabil? În plus, un om care spune că n-are nevoie de nimic de ce caută nimicu’ ăla cu Farul din Alexandria???

Nu voi intra în detalii (confesiunile şi părerile ar trebui discutate în privat, nu în văzul lumii sau prin aer, şi mai ales, nu deformate), eu şi prietenii mei imaginari suntem CLAR o rasă superioară (adică încercăm să fim oameni întregi la minte), nu vom arăta găurile din chiloţi ori pe cele din talpă decât aşa cum sunt ele (adică dacă-s rotunde n-om zice c-au formă de triunghi).

Punct şi de la capăt… Alt nebun?!? Anyone??? De-acum sunt unsă, promit c-o să fiu docilă, fraieră, o să vă fac mofturile şi o să vă termin eu treaba. Promit să nu cer nimic în schimb!!!

Phiu c-am scris-o şi pe asta. Sper să încetez de-acum postările frustrate (dacă nu v-aţi dat seama, erau oarecum, o mare parte din ele, despre una şi aceeaşi persoană care tot se încăpăţâna să ungă cu rahat uşa curăţată de mine în prealabil).

Hai că v-am pupat!!! S-avem zile senine şi fericire, să reuşim să facem slalom printre nebuni.

Văd peste tot oameni avizi de topuri (am fost şi eu cândva şi m-am speriat de mine cât de obsedată devenisem de blog), oameni care găsesc fel şi fel de replici pentru a te convinge să-i treci în blogroll, etc. Schimb de link, bla bla bla.

Eu am luat o decizie!

Voi reface lista de bloguri atunci când voi avea o listă de MAXIM 10 bloguri pe care chiar le citesc şi le recomand. Până atunci de prin lumile nebune dispare şi gata. Şi cine vrea (e fără supărare, poa’ să mă şteargă de la ea/el), oricum nu după faimă umblu ci am şi eu colţul meu unde uneori visez sau îmi vărs nervii.

Cam atât… Oricum eu vă aştept în continuare pe la mine (Ba pe la noi, pe la noi, urâcioaso… Strigă vocile din capul meu)!

Vă pup!

Aceste cuvinte sunt spuse de o femeie simplă, fără studii, fără timp sau curaj să se gândească la ale sale, care însă oferă o şansă unor copii a căror părinţi sunt prea ocupaţi în a face impresie, în a impresiona societatea. Veşnica dilemă: profund vs. superficial.

Sunt oameni care poate sunt slabi, graşi, scunzi, înalţi, cu nasul mare, cu ochii mici, cu chelie, fără sâni, cu fundul mare, cu burtă, cu pielea uscată, cu tenul gras, cu urechile clăpăuge, cu degetele groase, etc. Aceşti oameni mereu au fost inhibaţi de cei “frumoşi”, de cei superficiali care întotdeauna au îndepărtat pe cei de mai sus. E ca-n filmele americane proaste: grupul majoretelor şi a sportivilor, separat cel al ciudaţilor, cel al grăsunilor, al ochelariştilor.

Ce nu ştim noi, “oamenii imperfecţi”, e că aceste “frumuseţi” sunt de fapt uneori la fel (sau poate MAI) complexate decât noi. Din cauza complexelor lor încearcă să râdă de alţii pentru ca “lumea bună” să nu observe cât de trişti, de singuri, de urâţi la interior şi de superficiali sunt… Am încetat de mult să mă mai simt complexată în faţa unor astfel de oameni. Dacă vreau să slăbesc o fac pentru mine, dacă vreau să mă aranjez bine… Dacă nu, oricum eu POT radia şi fără fond de ten, şi fără mascara pe gene, şi fără fustă scurtă!

Şi voi puteţi!

PUNCT!

Sunt o persoană conştientă de capacităţile şi limitele sale… De asemenea, ştiu cât de departe pot ajunge prin forţe proprii, în ciuda a ceea ce cred alţii care, fiindcă EI nu pot, au impresia că cel care poate o face cu ajutorul pilelor sau altor tertipuri murdare la care probabil EI ar recurge in secunda doi numai ca să fie bine văzuţi, plăcuţi, etc. Desigur, acele persoane nu vor putea nicăieri ajunge fără a se înjosi considerabil în ochii celor apropiaţi, deoarece mai devreme sau mai târziu cei din jur descoperă mizeria din ceea ce se numeşte caracterul lor.

Mă deranjează cum unii procedează aşa cum era pe vremuri: etichetează o persoană şi spun asta în lumea. Puţin îmi pasă mie ce crezi tu, fiinţă cu minte cât un gândac de bucătărie şi suflet de balegă, atâta timp cât îţi păstrezi părerile la tine acasă… Atunci când începi să-ţi mănânci sufletul anterior caracterizat, atunci da, devine problema mea. Fiindcă TU nu ai dreptul să pui etichete!!!

PUNCT!

PS: Atâta timp cât “te mănâncă” de pseudonimul meu, o voi lua personal… Mai ales că am aflat că te mânca de multă vreme.

Dintotdeauna mi-a plăcut să citesc, cărțile mi-au fost tovarăși în multe călătorii, îmi plăcea să învăț franceza iar în vacanțele de vară aveam caiete cu noi cuvinte, iar după ce adunam 20 și ceva de cuvinte noi care îmi plăceau încercam să scriu mini-eseuri care să le cuprindă pe toate (am adorat întotdeauna “jocul” acesta).

Dar mi-ar fi plăcut să dansez. Din păcate această pasiune necesita bani de echipament (pentru dans sportiv), mi-ar fi plăcut să cânt la vioară dar nu erau bani să mi-o cumpăr, etc.

Postarea trecută nu era scrisă pentru a-mi atrage compasiune, căci acum, Slavă Domnului, îmi permit să am anumite pasiuni care mă împlinesc. Am scris acele lucruri deoarece sunt acum o mulțime de copii talentați care nu au șansa de a face anumite lucruri din cauze materiale și e păcat.

Domnul Bob îmi scria într-un comentariu că așteaptă continuarea și că pune pariu că blogul nu e un hobby. Într-adevăr, nu e. E o altă voce de-a mea (sau o multitudine de alte voci, în funcție de starea de spirit). Acum am crescut mare și, după cum spune un prieten, am crescut frumos. Așa îmi place și mie să cred, am avut o familie care a știut să mă îndrume chiar și fără resurse materiale prea multe. Îmi mai place să cred că împreună am crescut frumos, copiii și părinții, fiindcă perioadele grele ne-a unit și ne-au făcut să fim mai deschiși unii față de ceilalți…

Acum am câteva pasiuni și sunt mândră de ele. Mai sunt lucruri care-mi plac dar pe care nu le pot numi pasiuni, de aceea le voi numai la sfârșit pe scurt.

Ador să citesc. Deși uneori am perioade în care citesc mai puțin, alteori devorez cărțile una două.

Îmi plac foarte mult filmele despre viață, umorul negru, filmele psihologice dar și cele de mister. Rareori îmi voi dori să văd o comedie sau un film de acțiune. Mai bine, de fapt, e să modific acel rareori în aproape deloc.

Îmi place să gătesc. Foarte mult îmi place să gătesc, dar îmi place și să fiu lăudată în privința mâncărurilor. Încerc uneori (când îmi permite timpul) tot soiul de rețete de peste tot. Cele mai multe îmi ies și tare mă bucur când sunt apreciată pentru asta.

Îmi place fotografia, deși rareori scot eu ceva demn de admirat. Se poate totuși considera un hobby faptul că admir fotografiile altora și uneori stau și câteva ore să le privesc și să le înțeleg? (Recomand cu mare căldură saitul VIVIAN MAIER – HER DISCOVERED WORK).

Îmi place foarte mult arhitectura veche. Nu studiez curente, am citit despre ele dar nu foarte mult. Ce îmi place mie este să mă plimb pe străzi neumblate de mine, din alte orașe sau alte țări. Apreciez, desigur, și grandoarea arhitecturii actuale dar, având o imaginație bogată, îmi place să ghicesc povestea din spatele vechilor ziduri…

Alte mici pasiuni am și sunt multe. Îmi plac ceaiurile și cafeaua, îmi plac jocurile inteligente și de gândire cu care mă delectez alături de prieteni, îmi plac vinul, șampania și mâncărurile bune și condimentate. Îmi plăcea într-un timp să desenez dar am abandonat, să scriu diverse texte pe care eu le credeam speciale, îmi plăcea să cos haine (de mână – pun pariu că asta nu am mai spus-o nimănui) care ieșeau super simpatice dar niciodată pe măsură, așa că am renunțat la a mai strica materiale. Ador în continuare vioara care mă emoționează nespus de mult când o ascult, ador tangoul (să-l ascult, căci de dansat nu mă pricep – mi-am propus de 2 ani să merg la cursuri dar nu apuc) și alte muzici bune.

Am descoperit de curând că îmi place istoria, dar nu toată… doar cea care poate fi spusă ca o poveste.

Probabil dacă aș mai sta să mă gândesc, aș mai scrie despre pasiuni și mici plăceri ale vieții care mă încântă. Mă opresc însă aici…

De-atunci am prins aversiune pe hobby-uri… fiindcă orice hobby implica bani. Muzică, filme, timbre, fotografie, dans, lecţii de vioară… Nimic nu-mi puteam permite! Atunci m-am autodeclarat omul liber de hobbyuri.

(La cerere, povestea va urma)

Vă rog pe voi acum, cei care treceţi pe aici, nu treceţi la fel pe lângă un copil. Deşi veţi spune că nu e responsabilitatea vostră, de moment ce aveţi ceva care vă prisoseşte, nu-l ţineţi… că se învecheşte. Înţelegeţi voi, că sunteţi oameni deştepţi!

Pentru lămuriri suplimentare, comentaţi, oameni buni…

Oricât de în formă ar fi cel în vârstă, oricât de mult încearcă să pară că înțelege vârsta la care se află partenerul (fiindcă hai să fim serioși, cel mai tânăr nu poate mai deloc, oricât ar încerca, să pară mai înțelept – nu că cel mai în vârstă ar fi mai cu capul pe umeri băgându-se într-o relație de acest gen) tot nu reușește să se încadreze în peisaj.

Eu cred că fiecare vîrstă are farmecul ei și unele lucruri sunt bine de făcut la un moment dat. Păi dacă tu la 60 ani îți lași familie, copii, nepoți și te muți într-un apartament futurist cu o fetișcană/băiat de 20-25 ani, că te face să te simți mai tânăr, cât de înțelept/înțeleaptă ești. Când copiii tăi sunt mai mari decât parteneru/partenera ta de viață, chiar te simți mai bine în societate, în mintea ta asta arată bine?

Din astfel de relații, zic eu, nu are nimeni de câștigat. Nici persoanele direct implicate, nici copiii rezultați din marea iubire, nici prima familie a acelei persoane care a lăsat totul în urmă pentru a retrăi tinerețea și nici cei din jurul persoanei mai în vârstă. Se creează orgolii prostești, certuri inutile, se distrug prietenii și alianțe. Pentru ce? Pentru că anumiți tineri nu au de gând să lupte pentru a-și crea un viitor alături de o persoană de vîrsta lor? Pentru că vor să urce în ierarhie cât ai pocni din degete și fiindcă vor totul de-a gata?

E chiar ciudat, eu de câteva săptămâni am această impresie, iar atunci când oameni   pe care nu i-am cunoscut de multă vreme încep să spună amintiri din copilărie, eu una parcă intru pe pilot automat și mă gândesc la altele, având acea senzație că parcă în altă viață omul care acum vorbește mi-a mai spus aceste lucruri…